Showing posts with label japan. Show all posts
Showing posts with label japan. Show all posts

Monday, 21 February 2011

Gakuen Ouji



De curand am inceput sa citesc o manga destul de interesanta, ca sa zic asa. Cum sunt o sucker pentru romance, school life, bishies and SMUT (nu pot sta mai mult de 2 zile fara sa citesc o manga smut), am dat peste manga asta din intamplare, cand cautam ceva nou.
Prima impresie..well...a fost ok, ca sa zic asa. Daca imi place grafica copertii, atunci cu siguranta imi va placea si restul. Dar aici m-am inselat. Foarte tare. Coperta, dupa parerea mea, este cam lame, dar grafica este superba!
Este exact genul meu de grafica. Personajele sunt foarte bine conturate si chiar se deosebesc unele de celelalte, nu ca in Nosatsu Junkie, de exemplu. Si pe langa asta sunt foarte multi bishieeeessss! Gizas... i was melting on my chair!
Desi la inceput povestea pare simpla, credeti-ma, nu este. Si desi intrece limitele ciudatului (ca sa spun asa), imi place la nebunie. Totul se petrece in prestigiosul liceu privat Joshi High, care a fost odata un liceu doar pentru fete. Cu putin timp in urma regulile s-au schimbat si acum both males and females can attend this school. Dar lucrurile nu sunt chiar atat de simple pe cat par. In acest liceu, fetele sunt la putere si nimeni nu le poate controla, mai ales cand sunt colege cu niste colegi superbi. Pentru a le tine hormonii in frau acestor fete, baietii trebuie sa faca anumite sacrificii, mai ales Munechika-sama (i know...odd name:|)  Daca nu ar fi el, atunci baietii nu ar mai scapa vii de acolo. 
Cam asta ar fi in mare subiectul. Bineinteles ca sunt personaje principale si povestea se invarte in jurul lor, dar nu sunt o spoileritza si vreau sa va las pe voi sa cititi. Si daca o faceti, sunt curioasa sa va aflu parerea. 
POt sa spune ca aceasta este una dintre cele mai bolnave manga-uri pe care le-am citit vreodata. Aici rolurile se inverseaza. Stiti genul de poveste in care exista un bad boy si care se joaca cu fata cuminte. Aici rolul de bad boy il au fetele (care sunt scapate de sub control) si rolul de fata cuminte il au baietii, sau ma rog, unii dintre ei, cum ar fi Mizutani. Oricum, aparentele inseala, asa ca Mizutani ascunde mult mai multe decat arata ( Aceste fiind unul dintre personajele principale). 
Stiti ca in manga, cand o fata place un baiat, ii ofera tot felul de mici atentii: cookies, strap-uri (sau cum le zice) etc. Aici, fetele le ofera baietilor prezervative pentru a obtine o noapte cu el. Adica cu Minechika, care este idolul tuturor. Era o faza in manga care m-a lasat masca. Fata, timida, merge si ii da tipului un prezervativ, rugandu-l sa-l accepte. El o saruta in semn de accept. SI prietenele ei de pe margine said something like this: " Good Job, X-chan! Now you cand do it for the first time with Munechika sama! You are the luckiest girl in the world!". Gizas...fetele astea nu au altceva in cap decat sex? Dar m-a amuzat teribil faza.

Holy crap, it's like they're all insane. They have no common sense, no sense, period--the psychology behind regular bullying doesn't even apply here! What's this excuse about having nowhere to release their sexual desires? There are all-girls schools everywhere--you don't see them going all psycho and hormonal. Get a boyfriend from a different school! Problem solved!

Asta a fost zis de o tipa de mangafox si mi s-a parut foarte funny si chiar descrie in mare ce se petrece in manga.
Dar nu va lasati inselati de aparente. Manga este foarte draguta, nespus de draguta, si desi partile smut se lasa asteptate, merita sa le savurezi din plin. Dar sunt asa de putine! Mangaka cred ca a vrut sa puna pe toata lumea pe jar! We want mooore!!! I want more!! Am spus ca sunt o sucker pt smut, right?
Un personaj care pe mine m-a fascinat complet este presedinta consiliului elevilor. Este una dintre cele mai frumoase fete pe care am intalnit-o pana acum in vreo manga, eleganta, rafinata, cu un aer nobil ce pluteste in jurul ei. Si pe cat este de frumoasa, pe atata este de rea. Si asta iubesc eu la ea. Desi apare de putine ori, prezenta ei iti ramane intiparita in memorie. 
Si pot sa spun ca este pentru prima oara cand imi doresc sa fi fost un pic de yaoi in manga-ul asta. Nu mai intelegeti gresit, imi place yaoi-ul, dar trebuie sa am starea necesara sa citesc. Dar aici chiar as fi sperat sa fie macar un pic, pentru mine! :))
Si cu toate ca are partile ei rele (si aici ma refer la fetele alea nebune in calduri), are si parti bune. Una dintre ele ar fi felul in care se dezvolta relatiile intre anumite personaje si felul in care sunt construite personajele. Desi par simple, unele dintre ele, cum ar fi Mizutani, sunt complexe. Sunt unele chestii la care nu ma asteptam de la el. 
Cam atat despre manga, ca dupa ma intind la nesfarsit si uit defapt ca este doar o...manga!
Daca va veti apuca de manga-ul asta, nu o sa regretati. Nu o sa mai puteti sa-l lasati din mana! Si as
vrea sa imi spuneti parerea voastra daca o sa cititi! SUnt curioasa ce vor crede altii despre "Gakuen Ouji". 




Va las, ma duc sa-mi caut alte manga-uri smut! <3 Ceva recomandari?;;)



Love and hugs, 

Lulu


Thursday, 27 January 2011

Andrei Plesu in Japonia



Tin sa mentionez ca ceea ce urmeaza nu este scris de mine. Este scris de Andrei Plesu cu ocazia vizitei sale in Japonia. L-am primit de la profesorul meu de desen si am zis sa-l pun si aici, pentru ca este foarte amuzant si poti sa iti dai seama cat de cat cum sta treaba in Japonia, sau, cel putin, in hotelurile din Japonia. :D Enjoy! 

------------------------------------------------------------------------------

"Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate
hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata
ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si
recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici
ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în
faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te
arzi, te sperii.
.
Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.
Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta
unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar
reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre
si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în
cele mai amenintatoare unghiuri.
Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie.
L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi
de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric.
Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe
bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat
cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat
în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o
ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul
functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita,
întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram
înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri
indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar
closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele
încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii,
eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau
imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile
perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final
imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau
delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure,
inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau,
am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta
materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un
originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata
harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo
recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera
era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina
papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe
mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele
traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.
.
În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un
deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional.
Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului
National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut,
scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa
iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni
a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de
scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu
permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari
igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La
rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi
era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o
piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul
care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te
întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici
nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe
post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu
pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de
lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi".
Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar
daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda
cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua
stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.
.
Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai
curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A
aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie,
adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic
- nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra -
îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie!
Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez:
intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu
un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista,
nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna
la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am
dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de
shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de
vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si
brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se
agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma
asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot
agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic,
sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine
nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata,
altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa
trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!"
Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!",
"misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic,
în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei
rogojini medievale.
.
A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru
european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura,
barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o
tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese:
anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.
.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram
invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit,
Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze
postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina
sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de
rugaciune.
.
Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor
din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o
proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce
din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între
comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca
pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de
mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de
insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului.
(Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de
cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca
cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva!
Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de
vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare,
sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul
pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea
mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt
nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o
apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele
îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare,
prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la
liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si
simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate -
fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa
creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva
patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila,
exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata.
Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a
penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu
integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia
"Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca
fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest
program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc,
lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" -
striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie
decît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel
iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze,
lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.
.
Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi
profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am
încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari
intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul
dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca
disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa
încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg
sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului,
efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de
rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al
meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect.
Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de
neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe
dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale.
Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu!
Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia,
care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în
regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba
gheisei mele: "Shabu-shabu!"

Saturday, 15 January 2011

5 centimeters per second

Tocmai am terminat de vizionat unul dintre cele mai triste anime-uri pe care le-am vazut pana acum. Desi aveam o oarecare strangere de inima daca sa incep sa-l vad sau nu, datorita lui Teh am inceput sa ma uit la el, mai ales dupa ce am citit ce a scris ea.
Il aveam deja pe lista mea de “plan to watch”, dar niciodata nu am avut timp de el, mai ales ca nu stiam la ce sa ma astept.
Dar azi, fiind si vacanta, am decis sa incerc, sa las deoparte “Soul Eater” sau “FMA”. Si nu a fost deloc o decizie gresita.
Povestea se invarte in jurul lui Tohno Takaki şi Shinohara Akari. Cei doi se cunosc inca din generala, pe cand erau tot timpul impreuna, mai ales ca majoritatea timpului si-l petreceau la biblioteca. Dar soarta face ca Akari sa se mute in alt oras, mult mai departe de Tokio, unde locuieste Tohno. Cei doi isi trimit scrisori, constant, astfel pastrand legatura.
Nu va povestesc mai multe, pentru ca nu vreau sa va stric surpriza in caz ca o sa-l urmariti.
Anime-ul este impartit in 3 episoade: Cherry Blossom, Cosmonaut si 5 centimeters per second. 
Prima si ultima parte este relatata din perspectiva lui Tohno, care povesteste despre dragostea lui fata de Akari. Amandoua partile au fost genial realizate, grafica fiin excelenta. Din partea mea anime-ul are o bila alba pentru desenerea perfecta a expresiilor fetei. Tristetea din ochii lui Tohno era atat de bine sugerata incat ti se strange inima cand il vezi. Vrei sa plangi, dar nu poti. Simti nodul in gat, lacrimile in ochi, dar pur si simpu nu vor sa curga. Si credeti-ma cand spun asta, asa mi s-a intampla si mie. Ce a facut mai speciala povestea este faptul ca totul este povestit din perspectiva unui baiat. Te astepti ca astfel de povesti sa fie din perspectiva unei fete, dar aici nu. A fost placut sa-l cunosc mai mult pe Tohno decat pe Akira, sa-i inteleg gandurile si sentimentele. Mi s-a parut de-a dreptul induiosator sa vad ca el scria mesaje zi de zi, dar nu le trimitea. Chiar el se intreba la un moment dat cand a ajuns sa scrie mesaje, fara sa le expedieze.
A doua parte este povestita din perspectiva lui Sumida Kanae, un alt personaj decat cele din prima parte, dar nu la fel de fermecator. Ea il intalneste pe Tohno dupa ce acesta se muta din Tokio. A fost dragoste la prima vedere pentru ea si poarta in suflet aceleasi sentimente si in liceu. Dar isi da seama ca desi Tohno o priveste, nu o vede pe ea. Gandurile sale totdeauna sunt indreptate undeva departe. De aceea renunta sa-i marturiseasca sentimentele si acceptandu-le, decide sa traiasca cu aceasta iubire neimpartasita. Aceasta parte a fost foarte trista, de asemenea, mai ales ca Kanae nu a fost disperata sa faca orice pentru a obtine dragostea lui Tohno. Mi-a placut personalitatea ei si puterea de a-si intelege colegul.
Cat despre grafica, este de nota 10. Simpla, fara prea multe detalii, dar de efect. Faptul ca nu a fost muzica pe fundal decat in anumite momente a fost si mai fermecator. M-a tinut cu sufletul la gura tot timpul, fara sa stiu la ce sa ma astept. Ce-i drept, cand este muzica, stii ca ceva sigur se va intampla atunci cand ritmul se inteteste. Dar aici nu. A fost un suspans continuu, nestiind unde ii vor duce pasii pe cei doi indragostiti, nestiind ce se va intampla cu ei.
Nu imi pare rau ca am vazut anime-ul, dar am ramas cu un gust amar in urma lui. Involunat ma gandesc “ce ar fi fost daca…”. Nu ai cum sa nu te intrebi asta, dupa ce te uiti la el. Totul s-a terminat prea brusc pentru mine, prea multe lucruri au ramas nerezolvate. Dar cum spuneam, acesta este farmecul anime-ul. Iar eu nu ar trebui sa ma plang, mai ales ca nu sunt fana a happy ending-ului. Se pare ca totusi, in unele momente sunt fana. Acum as fi vrut ca macar o vorba sa mai schimbe Akira si Tohno inainte de sfarsit.
Akari Shinohara: Hey… They say it’s five centimeters per second.
Takaki Tohno: What do you mean?
Akari Shinohara: The speed at which the sakura blossom petals fall… Five centimeters per second.
Schimbul acesta de replici mi-a placut la nebunie, desi nu este cine stie ce. M-a facut sa inteleg titlul anime-ului si ce reprezinta el. Am si gasit o explicatie destul de interesanta cautan pe net (eu totdeauna caut detalii despre orice anime vazut: cine l-a regizat, vocile actorilor, impresiile altor oameni etc):
The title 5 Centimeters Per Second comes from the speed at which cherry blossoms petals fall, petals being a metaphorical representation of humans, reminiscent of the slowness of life and how people often start together but slowly drift into their separate ways
Am uitat sa mentionez ca felul in care cerul este desene este breath taking. Este absolut mirific. Se poate vedea si in poza pusa de mine pe blog. Zici ca este rupt din povestile fantasy. I simply love it!
Daca aveti vreodata intentia sa-l urmariti, il puteti viziona aici: 5 centimeters per second

Postat pe data de 29 decembrie 2010, pe wordpress

Thursday, 30 December 2010

Yoi Otoshi O!!

Cum acesta va fi ultimul post din acest an, va urez celor care cititi un an nou fericit si cat mai bun, plin de sanatate si impliniri! Ne auzim cu bine in noul an ce vine! Ja ne! *hug*
Iar titlul acestui post inseamna "Sa aveti un an bun!", urare care se adreseaza pana la 31 decembrie! ^^




Tocmai am descoperit ca trecerea noului an la japonezi is the loudest in the world. And here is the explanantion:

Some like it loud. Ringing in the New Year here doesn’t just consist of crowds counting down from ten, champagne in hand. No sir, Japan actually rings bells; BIG loud bells, 108 times, from every temple in the country. With thousands of Japanese temples sprinkling the many islands of the nation, the sounds of New Year’s will hit your ears louder than anything you have ever heard.




Sunday, 3 October 2010

New look! ^^

Welcome
Ahh....dupa cum bine vedeti, mi-am schimbat template-ul de la blog. In sfarsit am reusit sa-l fac sa mearga si sa arate cat de cat ok, desi inca ma deranjeaza unele chestii la el. Dar asta este, eu ma multumesc cu el asa cum este, mai ales fiindca are tema Japonia. <3<3

Idol Otaku!


Welcome
Well...probabil va intrebati ce inseamna Otaku.
Otaku (おたく / オタク?) (oh-tah-kooh) is a Japanese term used to refer to people with obsessive interests, particularly anime, manga, or video games.

Multumiri Wikipediei pentru ca exista! ^^

Well..Idol Otaku se refera la fanii carora le plac solistii si trupele japoneze.
Eu ma numar printre ei. *grin*
Cultura japoneza nu este atat de raspandita in tara noastra ca si in alte tari, desi pe parcursul anilor se fac progrese. Festivalul Otaku de anul acesta din Bucuresti + multe alte intalniri ce au ca tema Japonia- Anime-Manga s-au realizat in Timisoara, Bucuresti, Cluj.

Sa revenim la Idol Otaku. Una dintre solistele pline de originalitate, fana a stilului Lolita (search pe Google to find out what it means) este Kanon Wakeshima, care in prezent are doua albume scoase pe piata care contin doua hituri: Still Doll (aparuta pe coloana sonora de la VK) si Lolitawork Libretto de pe noul album.



Acesta este videoclipul oficial al catecului. I love it! Degeabea spun unii despre Japonia ca este o tara ciudata, pentru mine ramane una dintre cele mai originale tari din lume, iar eu pentru acest lucru respect tara asta. <3

Oricum despre Japonia voi avea alte posturi in care voi explica unele lucruri mai pe larg.
Alti artisti renumiti sunt Ayumi Hamasaki ( numita si regina pop-ului in Japonia), Yui, L'arc en ciel (my fav band), Do as Infinity, An Caffe etc.
Ce-i drept, desi muzica lor parca se aseamana nu este adevarat deloc. Kanon promoveaza imaginea "creepy evil girl", pe cand Yui sau Ayumi ramand la imaginea de fetite dulci. Alte trupe ca si L'arc en ciel sau Am Caffe promoveaza Visual Key (care pe de alta parte este foarte raspandit in Japonia.

Oricum, this is the end of this small introduction in Idol Otaku World!

Ja ne! Bai-bai!