Stari...

Aţi simţit vreodată nevoia de a strânge pe cineva de gât? De a-i auzi scâncetul de durere ce iasă din gâtul sugrumat, de a-i vedea ochii cum ies rotunzi, ca doua mingiuţe ping-pong din orbite şi de a-i citi spaima pe faţă? Eu DA!

Ştiţi genul acela de persoane care mereu au pe faţă un zâmbet tâmp, mereu vesele care fac orice pentru a atrage atenţia şi dau sfoară în ţară cu fiecare lucru care se petrece în  viaţa lor (mereu cu acelaşi zâmbet pe faţă ) şi care nu pierd nicio ocazie de a jigni pe cineva, bineînţeles, totul făcut foarte subtil (sau cât de subtil poate persoana în cauză, mai ales dacă nu ştie ce înseamnă cuvântul).  Ei bine, eu cunosc o persoana de genul şi simt cum suge fiecare particulă de fericire din mine, rămânându-mi doar un gust amar şi o dorinţă puternică de a o diseca şi a o goli de maţe.

I would be a bitch if I wouldn’t mention that there were pretty moments too, when I really felt happy being around that person and being cherished by that person. But these times are rarely happening and sometimes I wish I could became somebody with no feelings who doesn’t give a shit about others. I think this would be a way…just like a “yellow brick road” who leads me to something better. And again…even I don’t know what I’m talking about. But Dorothy succeeded by following that road, so why wouldn’t I?

De ce trebuie să existe persoane de genul care au venin în loc de sânge şi simt o plăcere macabră în a-i tortura pe cei din jur? Într-un mod indirect, ofc.

Mă opresc aici, fiindcă aş putea jigni persoana aceea atât de tare, iar blog-ul meu nu are niciun fel de restricţie cum că ar fi nerecomandat persoanelor sub 18 ani.

Cu drag,

 o Lulu dărâmată d.p.d.v. psihic.

P.S. după cum bine vedeţi, mi-a trecut lenea şi am început să scriu cu diacritice. Urăsc să citesc un text fără diacritice şi ştiu că nici vouă nu vă place. Gomen că v-am ţinut aşa până acum. Si scuzati eventualele greseli de gramatica in textul in engleza. Too pissed to correct.