Andrei Plesu in Japonia

Tin sa mentionez ca ceea ce urmeaza nu este scris de mine. Este scris de Andrei Plesu cu ocazia vizitei sale in Japonia. L-am primit de la profesorul meu de desen si am zis sa-l pun si aici, pentru ca este foarte amuzant si poti sa iti dai seama cat de cat cum sta treaba in Japonia, sau, cel putin, in hotelurile din Japonia. :D Enjoy! 

------------------------------------------------------------------------------

"Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate

hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata

ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si

recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici

ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în

faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te

arzi, te sperii.

.

Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta

unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar

reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre

si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în

cele mai amenintatoare unghiuri.

Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie.

L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi

de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric.

Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe

bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat

cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat

în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o

ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul

functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita,

întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram

înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri

indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar

closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele

încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii,

eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau

imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile

perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final

imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau

delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure,

inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau,

am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta

materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un

originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata

harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo

recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera

era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina

papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe

mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele

traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.

.

În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un

deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional.

Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului

National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut,

scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa

iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni

a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de

scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu

permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari

igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La

rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi

era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o

piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul

care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te

întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici

nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe

post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu

pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de

lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi".

Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar

daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda

cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua

stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.

.

Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai

curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A

aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie,

adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic

- nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra -

îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie!

Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez:

intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu

un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista,

nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna

la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am

dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de

shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de

vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si

brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se

agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma

asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot

agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic,

sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine

nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata,

altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa

trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!"

Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!",

"misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic,

în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei

rogojini medievale.

.

A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru

european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura,

barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o

tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese:

anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.

.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram

invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit,

Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze

postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina

sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de

rugaciune.

.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor

din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o

proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce

din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între

comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca

pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de

mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de

insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului.

(Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de

cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca

cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva!

Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de

vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare,

sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul

pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea

mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt

nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o

apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele

îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare,

prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la

liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si

simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate -

fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa

creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva

patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila,

exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata.

Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a

penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu

integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia

"Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca

fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest

program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc,

lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" -

striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie

decît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel

iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze,

lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.

.

Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi

profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am

încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari

intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul

dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca

disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa

încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg

sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului,

efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de

rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al

meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect.

Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de

neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe

dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale.

Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu!

Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia,

care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în

regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba

gheisei mele: "Shabu-shabu!"