Thursday 27 January 2011

Andrei Plesu in Japonia



Tin sa mentionez ca ceea ce urmeaza nu este scris de mine. Este scris de Andrei Plesu cu ocazia vizitei sale in Japonia. L-am primit de la profesorul meu de desen si am zis sa-l pun si aici, pentru ca este foarte amuzant si poti sa iti dai seama cat de cat cum sta treaba in Japonia, sau, cel putin, in hotelurile din Japonia. :D Enjoy! 

------------------------------------------------------------------------------

"Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate
hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata
ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si
recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici
ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în
faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te
arzi, te sperii.
.
Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.
Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta
unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar
reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre
si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în
cele mai amenintatoare unghiuri.
Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie.
L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi
de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric.
Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe
bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat
cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat
în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o
ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul
functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita,
întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram
înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri
indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar
closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele
încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii,
eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau
imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile
perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final
imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau
delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure,
inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau,
am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta
materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un
originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata
harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo
recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera
era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina
papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe
mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele
traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.
.
În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un
deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional.
Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului
National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut,
scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa
iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni
a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de
scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu
permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari
igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La
rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi
era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o
piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul
care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te
întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici
nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe
post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu
pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de
lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi".
Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar
daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda
cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua
stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.
.
Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai
curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A
aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie,
adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic
- nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra -
îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie!
Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez:
intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu
un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista,
nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna
la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am
dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de
shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de
vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si
brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se
agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma
asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot
agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic,
sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine
nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata,
altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa
trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!"
Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!",
"misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic,
în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei
rogojini medievale.
.
A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru
european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura,
barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o
tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese:
anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.
.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram
invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit,
Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze
postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina
sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de
rugaciune.
.
Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor
din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o
proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce
din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între
comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca
pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de
mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de
insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului.
(Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de
cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca
cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva!
Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de
vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare,
sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul
pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea
mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt
nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o
apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele
îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare,
prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la
liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si
simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate -
fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa
creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva
patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila,
exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata.
Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a
penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu
integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia
"Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca
fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest
program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc,
lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" -
striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie
decît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel
iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze,
lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.
.
Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi
profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am
încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari
intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul
dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca
disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa
încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg
sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului,
efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de
rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al
meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect.
Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de
neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe
dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale.
Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu!
Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia,
care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în
regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba
gheisei mele: "Shabu-shabu!"

1 comments:

Anonymous said...

Damn! Japonia e geniala si ciudata la culme! =))

Daaa! Daaa!! Vreau acolo! :D